Home Actualitate Acum 171 de ani, se năştea ,,Luceafărul” poeziei româneşti

Acum 171 de ani, se năştea ,,Luceafărul” poeziei româneşti

by Florentina Lup
0 comment

Mihai Eminescu s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoşani, şi a fost al şaptelea dintre cei 11 copii ai căminarului Gheorghe Eminovici.

Se înscrie, în 1860, la Liceul german din Cernăuţi, iar în 1863 se retrage, pentru că nu suporta disciplina şcolară.

În 1864 este copist la Tribunalul din Botoşani, iar din 1865 este custode al bibliotecii profesorului său, Aron Pumnul.

A intrat ca sufleor şi copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale (unchiul lui Ion Luca Caragiale), în anul 1867, apoi a fost secretar în formaţia lui Mihail Pascaly şi, la recomandarea acestuia, sufleor şi copist la Teatrul Naţional, unde îl cunoaşte pe Ion Luca Caragiale .

Pleacă la Viena, în toamna anului 1869, unde urmează ca ,,auditor extraordinar” Facultatea de Filozofie şi Drept (dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi), până în 1872.

Între 1872 şi 1874, a fost student „extraordinar” la Berlin. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene.

După moartea lui Eminescu, Caragiale scria că cea mai caracteristică trăsătură a acestuia era faptul că avea o fire schimbătoare:

„Aşa l-am cunoscut atuncea, aşa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blând şi aspru; mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate; aci de o abstinenţă de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!”.

Criticul Titu Maiorescu , cel care l-a sprijinit moral şi material pe parcursul întregii vieţi, îl descria pe Mihai Eminescu astfel:

„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o aşa covârşitoare inteligenţă, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-şi întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în perioadele bolnave declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui şi fără nicio silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce şi le însuşise şi le avea pururea la îndemână. În aceeaşi proporţie tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenţie socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obştească şi chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi era indiferentă.”.

related posts

Leave a Comment